Blog Classic Style

Oamenii se nasc fara voia lor...Sint adusi pe lumea asta fie din intimplare, fie planificati. Unii cresc si se dezvolta frumos si curat. Devin oameni mari, exemple pentru cei din jur. Eu ii numesc pe acestia fluturi albastri.

Altii, la rindul lor, cresc si se dezvolta strimb si murdar. Devin oameni marunti si de nimic, care produc stricaciuni celor din jur, singura lor preocupare fiind aceea de a suge...aerul. Pe acestia ii numesc ploșnițe.

Pe oamenii buni si frumosi ii gasesc usor plictisitori, totul despre ei fiind -prea perfect-. Ei sint pusi doar pe fapte bune si-si etaleaza frumusetea, inteligenta si victoria cu fiecare ocazie care li se iveste, aratind ce privilegiati ai destinului sint ei. Spiritul lor albastru nu ma impresioneaza.

Pe de alta parte, pe oamenii minusculi ii gasesc, cumva, interesanti. Fiind imprevizibili, nu stii niciodata cind te ataca, sau cind te improasca cu saliva lor chimica. Te provoaca la duel, iti stirnesc teama si-ti produc repulsie. In preajma lor, emotiile iti sint tensionate.

Exista si o categorie de fiinte umane care ma intriga si ma fascineaza, deopotriva. Este vorba despre nebuni si criminali. Era o zi de duminica cind am intilnit un nebun, ne-am intersectat intr-o statie de metrou, undeva in Times Square. Avea deasupra gurii o mustata groasa, era infasurat in haine rupte si purta cu el o privire dementa si intunecata. Tipa, scuipa si facea ca un sarpe: sssss! Circuitele din creierul lui de om nebun erau declansate intr-o isterie necontrolabila. Toata ziua am fost urmarita de chipul lui dezordonat si m-am gasit intrebindu-ma: nebunul mustacios, care mi-a iesit azi in cale, este, oare, fericit? Are el-nebunul- vise si dorinte?

Dar criminalul? Dupa ce-si omoara victima, ce face? Zimbeste, se caieste sau viseaza deja la urmatoarea? Suspectez mintea unui criminal ca fiind galagioasa si plina de mister. Si da, cindva, demult, am intilnit si-un criminal...Am stat de vorba,ne-am privit. Parea normal si comun ca noi toti, dar era un criminal.
Va spun, oamenii se nasc fara voia lor...:

În viața mea- cind tumultuoasă, cind banală-, am cunoscut si o etapă in care nu-mi stiam clar prioritatile si lucrurile care mă faceau cu adevarat fericită. Dar, cu siguranta, stiam un fapt: acela ca trebuia sa fiu sincera cu mine insami, sa nu ma ingrop in relatii sau  prietenii blazate si nepotrivite, sa nu ma inscriu in tipare si sabloane doar de dragul multimii, sau al unei dogme buboase. Incet, incet, am aflat ce importanta este pentru mine libertatea. Pentru  mine libertatea este o virtute, o surpriza.

Iubesc sentimentul  de a fi libera, de a trai fara constringeri si indatoriri marete. Mintea imi danseaza si imi respira adinc cind privesc inainte si imi spun: miine pot zbura deasupra lumii, miine pot petrece toata ziua visind in mijlocul unui cimp intins sub cerul larg, miine pot fi saraca si mihnita, miine ma pot ascunde intr-un loc stiut doar de mine, miine pot alege sa traiesc in alta tara, sau pe un alt continent. Gindul ca-mi pot  rezerva toate aceste libertati, fara a chinui, a rani, sau a deranja destinul cuiva, ma umple cu liniste...

Odata intrata in virsta maturitatii, simt si  percep timpul altfel, diferit. Simt ca nu-mi este de ajuns, ca viata aluneca prea repede si ma tem ca nu voi izbuti sa cunosc toate ungherele de pe pamintul asta mare si  frumos, sau ca nu-mi ajunge viata sa o traiesc asa cum mi-am planuit: cu libertatea-n miini!

Am aflat  ce usor este sa-ti complici, sau sa-ti ingreunezi existenta si ce dificil este sa o pastrezi linistita, simplificata si-n acelasi timp echilibrata. Am mai inteles ca nu-mi place ca cineva sa depinda de mine si nici invers, dar mai ales, ca nu sint suficient de puternica sa am grija cuiva, sau de cineva, uneori, obosind si fiindu-mi de ajuns ca-mi duc grija mea. Recunosc! NU sint atit de puternica. Si pot trai cu asta.

Este nedrept, apasator si otravitor  sa traiesti un mod de viata care nu ti se potriveste, nu te multumeste si care te usuca. Ma sperii cind aflu citi oameni disperati si obositi in nefericirea lor exista, oameni care nu-si mai suporta realitatea aleasa sau impusa si, panicati de propria suferinta si dezamagire, dau cu ei de pamint. Eu am aflat demult ce imi place si ce nu-mi place, ce mi se potriveste si ce nu mi se potriveste si am hotarit sa aleg o realitate care se muleaza pe felul si pe gustul meu si care ma face sa zimbesc seara cind ma culc si dimineata cind ma trezesc: libertatea, un dar pe care-l pretuiesc!

***Cei care-mi stîrnesc cu adevarat compasiunea sînt oamenii invalizi. Tot ei sînt cei care îmi trezesc sentimentul de admirație și optimism, pentru că, in ciuda condiției lor, trec prin viața nedreaptă zîmbind, bucurîndu-se de fiecare anotimp, sau de fiecare moment care le amintește ca trăiesc, chiar dacă nu au o mîna care sa-i ajute sa atingă, sau un picior care să-i ajute sa se aventureze pe stînci.

Cind merg sa alerg, din cind in cind, ma intilnesc pe terenul de alergare cu un baiat chipes la vreo 20 de ani. Este in carucior cu rotile si...alearga. Are miinile vinjoase si determinate, care-l ajuta sa-si manevreze rotile caruciorului rigid. Uneori, alergam unul linga altul. Eu pe banda mea, el pe-a lui. Cu cit imi accelerez ritmul, cu atit isi roteste si el mai tare cele doua miini, sa tina "pasul" cu mine. Cind imi incetinesc picioarele, isi potoleste si el cele doua roti de cauciuc, astfel incit sa avem amindoi acelasi grad de iuteala. Nu ne vorbim niciodata, dar ne zimbim cu subinteles pe parcursul acelor ture de alergare pe care le strabatem impreuna. Are picioarele injumatatite, dar pofta pentru viata ii este intreaga. Privirea lui albastra imi indica un spirit viu, competitiv si cred ca simte nevoia de o provocare, sau poate doar de un joc, un joc stingher al privirilor, care parca-mi spun cu voce clara:"nu-ti fie mila, trateaza-ma, priveste-ma ca si cum as alerga cu picioarele mele tinere! Te pot intrece, dar nu vreau."
Chipul lui e mereu luminos si plin de verva. Din cind in cind, ne regasim pe cimpul de alergare. El este rivalul meu in competitia micului nostru maraton, dar nu cistiga  niciunul dintre noi. Sintem mereu egali si ajungem in acelasi timp la linia de sosire...

*** Era o zi crincena de iarna la New York. Tremurau si pietrele, tipind sa le fie data o patura sa se acopere. Treceam pe linga o patiserie in fata careia statea ghemuit un barbat. Pielea care ii acoperea trupul indoit si umil, avea culoarea ciocolatei amare. In ochii lui parca se adunase toata amaraciunea din lume. Cred ca a fost cel mai trist cersetor pe care l-am zarit vreodata. Am intrat in patiserie si i-am cumparat o cafea. Inspiratia de moment mi-a fost  sa-i iau doar o bautura fierbinte. Nerabdatoare, i-am intins punga cu paharul de carton din care ieseau aburi. Mi-a smuls-o din mina, scotocind nervos prin ea. Cind a descoperit continutul pungii, mi-a urlat minios, cu un grai new yorkez de ghetou "Where is my fucking donut?" Reactia mea imediata a fost sa ma incrunt usor speriata si sa-mi maresc pasii, de teama sa nu-mi arunce cafeaua in fața. Nu i-am purtat pica nici un  moment. Cersetorul meu cel mai trist s-a intimplat doar sa fie si cel mai furios...