Blog Classic Style

Am un amic burlac care a plecat in vacanta, in Ecuador, pentru doua saptamini. M-a rugat sa am grija de pisica lui pe nume Kiki. Dupa privirea ei sticloasa, nu cred ca ma simpatizeaza prea mult, dar stie ca nu are incotro, doua saptamini depinde de mine, este pe mina mea. Am mai fost dadaca ei cu vreo 2 ani in urma cind m-am descurcat foarte bine, Kiki fiind gasita de stapinul ei, sanatoasa, voioasa, chiar putin mai grasa.
Am invatat cum sa-i prepar mincarea, eventual, sa i-o incalzesc putin. Dar nu-mi convine cacareala pe care trebuie sa o curat. Ce balast! Miroase ceva de speriat. Asta este! Cine ma cunoaste, stie ca nu-mi place sa am grija de cineva, satula fiind sa-mi duc grija mea, nu sint vreo mamoasa, ocrotitoare, sau nurturing, cum se zice pe aici. Dar, hai fie, doua saptamini nu o sa mor. O pot ocroti pe Kiki!

Cel mai mult ma distrez cind intru in casa ( practic, mie mi-e cam frica de ea si cred ca si ei de mine, si in general, ma tem de animale, fie ele domestice), ne uitam una la alta, iar eu, fiind mai vorbareata decit ea, pornesc dialogul: "Kiki, ce mai faci? Am venit sa te hranesc. Sper ca azi nu te-ai cacat prea mult, da? ia sa vedem ( indreptindu-ma cu emotii spre culcusul ei moale din nisip). Aiii, ce cacacioasa antipatica!
Pai azi o sa-ti dau de mincare mai putin, sa nu mai ai asa activitate imbelsugata pe buda. In plus, te-ai cam ingrasat, asa ca, stii ceva? azi, de fapt, nu-ti mai dau mincare deloc. O felina grasa nu se cade. Rapanoaso! Raspunsul ei nu intirzie: Miaaauuu aauuuuu, bitch! Miau! ...............Miau!" In rest, in ciuda diferentelor dintre noi, eu si Kiki ne intelegem bine. Feeling ocrotitoare with Kiki. Miau!

Cu ani in urma, ma palise din senin, regimul vegetarian. Chiar nu stiu ce ma apucase, cine-mi bagase in cap treaba asta "sofisticata" de vegan-vegetarian,  dar bine nu mi-era. Imi plictiseam si enervam o prietena carnivora careia incercam sa-i povestesc ce vegetariana m-am facut, in timp ce salivam cind o vedeam mestecind ba o bucata de piept carnos, ba o pulpa bine rumenita. Toate astea, in timp ce eu molfaiam spanac si toate legumele din lume. Prietena cu pricina isi rotea ochii  cind imi asculta aventura cu frunze verzi, patlagele, nuci si alune.

 Am rezistat sase luni fara carne, luni in care, sincer, am suferit. Si nu numai ca visam gaini si vaci, dar ma si ingrasasem, iar dupa fiecare masa, mi-era foame. Nu aveam rabdare sa urmez diete, retete si timpenii din acest ciclu, sau sa inlocuiesc cu grija proteinele din carne. Si pe acea vreme nici nu faceam sport. Am mincat ca o lesinata numai salate, brinzeturi si verdeturi, pina nu am mai suportat fizic si psihic. Ce tortura!

Intr-o zi, am simtit  cum ma ia o ameteala serioasa si ciudata, iar in fata ochilor mi s-a infatisat o pajiste vesela cu oi, capre, gaini,  vaci grase si frumoase, dupa care imi imaginam ca alerg, sa le prind si sa le-nghit. A fost ultima mea zi de vegetariana. M-am dus fulgerator la primul restaurant si mi-am comandat cea mai mare gaina la gratar. Fara salata!  Dupa sase luni de "foamete", atit eu cit si stomacul meu  ne-am regasit  linistea si satisfactia.

Nu e treaba mea cum se descurca si se bucura unii cu regimul lor vegan si nici nu ma intereseaza sa aflu, dar stiu sigur ca pentru mine nu functioneaza si, astfel, am dat ascultare organismului meu care cere, pofteste, cind o gaina zvelta, cind un vitel ochios, cind o vaca urecheata. Desigur, nu servesc  zilnic, intrucit nu sint chiar o mare mincacioasa dar, de 2 ori pe saptamina imi iau proteinele din acest ingredient numit carne.

Astazi am cunoscut o familie de surdo-muti, alcatuita din trei copii cu virste cuprinse intre 4 si 12 ani. Copiii vorbeau normal, clar, dar au invatat limbajul semnelor pentru a comunica cu cei doi oameni care i-au adus pe lume, oameni care s-au nascut fara sa auda zgomotul vietii, fara sa-si cunoasca timbrul vocii, sau intensitatea ei si care respirau si imprastiau in jur, un soi de dragoste ce iti aducea speranta. Chiar si mezinul cel voinic al familiei fara glas, schita stingaci anumite miscari ale degetelor marunte si abia crescute, in limba muta, pentru a  transmite parintilor care nu-l auzeau, micile lui mesaje, dorinte, capricii.

Ce copii cuviinciosi, veseli, cu o vorbire limpede si deslusita! Desi cu o atitudine usor matura si responsabila pentru virsta lor, erau poznasi, cu pofta de joaca, ca orice copil. In aceasta familie atipica, toti membrii ei erau afectuosi, se imbratisau, isi zimbeau ca si cum, nimic pe lumea asta nu i-ar tulbura. Vorbeau o limba mladioasa, inteleasa doar de ei si asta le era de ajuns. Îi priveam ca pe un spectacol despre bucurie, despre o viata impacata, un spectacol ce nu mai cunoscusem pina atunci, rostind in soapta: ce destin!

Ce mult imi place vara mea din septembrie! Ieri am petrecut toata ziua in gradina celor doi oameni despre care am mai pomenit in povestirile mele si pe care i-am cunoscut in luna august 1998, la doar doua zile dupa ce am calcat pentru prima oara pe pamint new yorkin. Repet cu drag ideea ca imi sint ca niste parinti! Incintata de reintilnirea noastra, am mincat mult si cu placere, am povestit cu pasiune si, satula sa beau mereu ceai sau apa, mi-am zis ca ar fi indicat sa ies  din ritualul meu zilnic si anost, sa fiu mai aventuroasa si sa ciocnesc un pahar de vin de casa cu doi oameni speciali, cu care impart un fel de trecut.

Pornita sa fiu un oaspete diferit, am baut un pahar mic cu rachiu si doua pahare largi cu vin rosu. M-a cuprins o stare de beatitudine care ma gidila, viata era deodata mai mare si mai fericita, gura a inceput sa vorbeasca fara mine si sa produca sughituri obositoare. Mi-e clar ca ceaiul de iasomie este bautura cu care ma inteleg cel mai bine si care ma tine fixata in realitate. M-am trezit in brate si cu un dovleac mare cit capul meu (nu stiam ca exista un astfel de soi de dovleac gigantic), proaspat cules din gradina, auzind indemnul: "Ecaterinuta, stiu ca nu iti place, esti cam nepriceputa si te inteleg, sa stii, dar, ce-ar fi sa gatesti tu dovleacul asta, il pui la cuptor laolalta cu aia, aia si cealalta,  presari niste sare si piper si sa vezi ce bine o sa-ti prinda. Si nu uita sa pui mozzarella cum tocmai te-am invatat."

Ajunsa acasa cu sacosa plina de dulceturi culese din pamint, uitasem complet de dovleacul cu pricina. M-am dezbracat, am fredonat copilarescul " Vine, vine primavara", m-am strecurat sub dus, eram in stare buna cind, deodata, vad ceva lung si mare iesind dintr-o sacosa. Tiptil, tiptil, m-am indreptat inspre ea si, ca sa scap mai repede, hotarita am apucat  de coada lunguietul  vernil si plin de viata caruia i-am  venit de hac. Era ora 10 seara, iar cuptorul  emana o  caldura infernala, incercind sa faca din legumele mele, o hrana gustoasa si usoara, dovleacul fiind ingredientul principal. Ce mult imi place vara mea din septembrie!

Ieri am petrecut toata ziua cu cei doi oameni pe care i-am cunoscut prima oara cind am sosit in New York, acum 17 ani. De 30 de ani,  nu au mai fost in Romania, dar au luat si au pastrat cu ei, aromele si deprinderile de acolo, care, combinate cu cele de aici, le fac viata armonioasa.

Mi-au dat mereu sfaturi prielnice, m-au povatuit de bine si m-au incurajat atunci cind eram un pic mai tinara si, in ordinea fireasca a lucrurilor, mai ratacita. Simt un fel de splendoare sufleteasca cind merg la ei si nu ne saturam niciodata de povestile si glumele noastre repetate de fiecare data cind ne vedem. Din gradina lor, am cules mure, zmeura, mere, pomisoara, corcoduse, rosii, castraveti. Cu multi ani in urma, tatal Ioanei (pe care l-am cunoscut, fiindu-mi un fel de bunic,  un bunic asa simpatic si plin de veselie)  a adus din Romania un copacel intr-o valiza, si, desi a ajuns cu el scofilcit si ramolit, l-au plantat in mijlocul curtii. Dupa ceva timp, a crescut un corcodus gustos si zemos. Leusteanul din gradina lor, miroase pina la Freedom Tower si inapoi.

Cu ani in urma, am intilnit un nebun. Locuia la o familie de greci, unde mergeam in vizita din cind in cind. Era generos, comic, politicos, iar trasatura defecta a mintii lui, se misca intr-o forma latenta. Asa nebun cum era, functiona bine intr-o realitate comuna cu a celor din jur, muncea mult, traia independent si platea bani grei unui avocat, sa-l ajute sa-si faca actele, pentru a trai legal in tara in care fugise pe furis, pe o poarta din Mexic. Visul lui a esuat. Dupa opt ani, a fost deportat in patria natala. Cind ne-am luat ramas bun, (inainte sa fie descoperit de autoritati) mi-a declarat in soapta, la ureche, ca ar vrea sa-mi taie capul, sa-l ia cu el, sa-l tina intr-o vitrina...

Din cind in cind, interactionez cu o frantuzoaica, stabilita in NYC de vreo 20 ani. Vorbeste o engleza articulata, cu accentul de rigoare, pe care il gasesc simpatic. Ajunge rar in tara in care s-a nascut, spunind ca tara ei este America. Pentru asta o simpatizez si mai mult, intrucit, gasesc firesc sa consideri locul in tare traiesti de atitia ani, ca fiind teritoriul tau.
Azi ne aminteam de primele noastre momente in Big America. I-am spus ca in primele mele luni in NY, incurcam Tuesday cu Thursday, si chicken cu kitchen. De asemenea, descoperisem un loc sa maninc, pe nume Kitchenette, dar mereu ii ziceam Chickenette. Nu le nimeream nicicum: era cind gaina, cind bucatarie, mereu pe dos. La naiba cu ele!

Mi-a zis ca ea a fost okay cu astea doua cuvinte, dar incurca deseori deck cu dick. Ca atare, si-a invitat un prieten american, cunoscut de o luna (potential iubit, caruia voia sa-i faca o mica surpriza, el fiind din Boston), sa vada panorama spectaculoasa a orasului, de pe observatory dick a lui Empire State Building. Cit de romantic trebuie sa fi fost! Hai, traiasca Franta si francezii ei!