Blog Classic Style

Italia, ce placere sa-i pasesc pragul! Confirm ce am auzit la cineva: "Roma si Florenta sint ca un muzeu in aer liber." In orice cotlon sau ungher, ma intilneam cu un trup sculptat, o statuie mareata, un monument ridat, batut de batrinete. Cele mai frumoase catedrale si biserici acolo le-am gasit. Admit, am mincat fara oprire. Mincam de placere, nu de nevoie. Mincarea in tara aia are savoare. Totul e cremos, aromat, cu esenta, culoare. Le-as fi mincat italienilor toate rosiile. Le uitasem gustul autentic. Ieseam dintr-o cofetarie, grabita sa intru in urmatoarea.

Mi-au placut la nebunie micile fintini aflate la colturile strazilor inguste si cochete, cu iz de intimitate, unde poposeam sa-mi stapinesc setea, in timp ce ascultam clopotele cintind puternic, invitind parca la o reintoarcere, revenire in trecut. Cei mai bogati si mai veseli nori i-am vazut umblind deasupra Romei!
Viata mi s-a parut lenta, somnolenta, oamenii negrabiti. Poate nu intimplator, acolo am respirat aerul de dolce far niente... Ah, dulce si draga trindavie, ce bine ca existi si ce mult imi placi!

Nu prea ma duce capul sa descriu literar si cu metafore alese, ambianta italiana in care m-am incadrat si m-am plimbat voioasa zilele trecute. Poate si din cauza ca sint aiurita de la fusul orar si inspiratia este obosita. Prin urmare, ca sa fac povestea scurta, spun doar atit: pentru mine, experienta italieneasca a fost wow!
PS: am alcatuit un album foto care sper sa completeze, in mare, vorbele de mai sus. Pe curind

Cindva am fost bucuresteanca. O doamna draguta care lucra in televiziunea romana, m-a ajutat sa-mi fac buletin de Bucuresti, ca sa ma pot angaja, dupa terminarea facultatii. Habar nu aveam incotro sa o apuc. Nu-mi dorisem niciodata sa cresc, sa ma fac mare. Ma descuraja viata  de adult responsabil si voiam sa dau bir cu fugitii din orasul in care nu mai eram fericita, oras pe care nu-l mai gaseam asa prietenos, imediat ce intram intr-o noua etapa din viata. Dar ce scofala mare mi se parea buletinul meu de Bucuresti!

Nu ma descurcam deloc la interviurile pentru slujba, si, adevarul era ca nu stiam sa fac nimic. Aveam 22 de ani si nu muncisem niciodata. Stiam bine limba latina. La asta eram eu buna: la lucruri care nu mai foloseau nimanui! Cu ceva timp inainte, practica pedagogica sustinuta la liceul Mihai Eminescu, a fost un fiasco. Copiii nu au inteles lectia pe care le-am predat-o. Am vorbit prea repede. Pesemne ca voiam sa scap...

Erau zile in care ma duceam la cimitirul Bellu,  sa ma odihnesc pe o banca, sa ma incalzesc sub soarele dintos, sa ma gindesc la stele, dar mai ales sa pun la cale o iesire din cacatul in care intrasem: viata! Mi-era bine printre copacii macabri si mortii fericiti. Gindeam: "Doamne, scapa-ma de povara vietii de om mare. Nu-mi place sa muncesc, nu-mi place sa platesc facturi. Imi place s-o frec!  Imi place sa visez la cai verzi pe pereti, imi place sa fiu libera. Imi vreau copilaria inapoi!" Visul, fantezia, utopia erau escapada mea, hrana mea, ca sa nu innebunesc.

Nu-mi placea competitia, nu voiam un titlu pompos, sau o cariera care sa-mi ia tot timpul pe care il gasesc valoros si pretios. Si evitam interactiunea cu lumea. Mai mult ca orice, imi doream un loc, o stabilitate. Linistea!  In Bucuresti, am apucat sa  lucrez la o revista, ca documentarist, unde am rezistat doua saptamini (ce sef absurd) si citeva luni  (doar 4 ore pe zi) la biblioteca Academiei de Muzica, unde imi placea sa cataloghez partituri muzicale si sa citesc despre vietile compozitorilor. Eram domnisoara bibliotecara si, solitara cum imi este natura, imi placea sa strabat Cismigiul gol, sa ajung la Academie, sa admir studentii (viitori muzicieni) pe care-i ajutam sa-si gaseasca cartile necesare. Era un loc cu  liniste, care mirosea a invatatura si a informatie vie.

Atunci cind nu mai aveam bani pentru biletul de tramvai, visam cu revolta si  lacoma, sa ma mut departe de Romania, convinsa fiind ca locul meu nu mai era acolo si ca nu voi izbuti sa imi gasesc un drum al meu...unul omenesc si civilizat. Imi displacea goana dupa supravietuire si nu voiam sa depind de nimeni. Traiam o contradictie. Ma simteam umilita si mi se parea nefiresc sa  nu am bani de tramvai. Cadeam, uneori, intr-o stare de prostratie si, obosita,  doream ca cineva sa-mi duca grija.

La biblioteca, nu ma deranja ca imi amortea si crestea fundul pe scaun, dar aveam doua colege cucoane care ma oboseau cu flecareala  lor. Una era o domnita ochelarista, la vreo 40 de ani, in asteptarea barbatului care intirzia sa apara in viata ei (am o banuiala ca acum e resemnata, inconjurata de multe prietene paroase, cu 4 picioare si coada , asta, daca nu s-au speriat de ea), iar alta era o doamna laudaroasa care vorbea toata ziulica despre baiatul ei din America. "Hmm, America ati zis? Si ce face baiatul dumneavoastra in America, ma rog? Nu vine in vizita, la biblioteca noastra frumoasa, sa vada unde lucreaza mama lui?"
Flacaul ei voinic nu a venit, dar a venit un altul cu care m-am logodit si am fugit cu drag si de drag, ca-n visul meu nesatios: in New York City! Implinisem 23 de ani...

Este un vintage boutique la care imi place sa merg, din cind in cind. Inca nu ma descurc sa inteleg daca vinzatorul este barbat, sau femeie, daca a fost barbat si acum este femeie, sau daca a fost femeie si acum este barbat. Nu este treaba mea! Doar observ si ma gindesc in gindul meu: niciodata nu este prea tirziu sa-ti alegi destinul preferat!

Imi place atmosfera din pravalia lui, sau a ei si ca el, sau ea este un om interesant, jovial si prietenos. Ma lasa sa probez toate palariile si ochelarii de soare care apartin unei ere mai indepartate si nu se supara daca nu cumpar nimic, dimpotriva, ma invita sa revin, in speranta ca voi gasi o palarie care sa mi se potriveasca, sa nu-mi fie larga si sa nu-mi zboare de pe cap, la prima rasuflare a vintului. Mi s-a mai intimplat sa alerg dupa palarie si nu mi-a convenit.  Feeling Happy@Vintage Boutique

PS: Comentariile sint inchise la aceasta postare personala, intrucit nu-mi place vorba lungita.Cum s-ar zice, nu-mi place sa discut discutii. Fiecare sa inteleaga ce o vrea! Imi displace  sa-mi explic vorbele, sau actiunile.  Asa sint eu: ca o batrinica batrinoasa care traieste din amintiri.Si, spre deosebire de multi care se pling ca nu au timp de nimic, eu am timp cacalau si-l apreciez. De aici si placerea amintirilor...Am timp pentru recapitularea vechilor procese sufletesti si nu ma dau in vint sa fiu prea ocupata.

Florile de cîmp sînt îndrăgitele mele. Aveam 10 ani cind am fost la furat de margarete. De teama sa nu fiu prinsa, sau vazuta, am fugit, am fugit, am fugit, pina am cazut intr-un șanț plin cu urzici. Bratele pline de margarete mi s-au golit, iar urzicile m-au navalit. Am ajuns acasa cu trei flori de cimp si acoperita de bășici. Mi-e dor sa merg la furat de margarete si sa fiu ciupită de urzici...

Toate vacantele mele de copil mi le petreceam la Bucuresti. Calatoream cu personalul care facea vreo 100 de ani, sau cu acceleratul sprinten ca vîntul. In Gara de Nord eram asteptata de un unchi,  care avea o Dacie verde, pe nume Demelza. Era un om bun, insa tare pisalog. Fiind un copil liber, crescut de bunici, care nu a fost tinut din scurt, sau cu reguli impuse, ma facea cu nervii din cauza insistentelor lui de a minca tot din farfurie, cu ritualul de a sta exact la ora 1 la masa si cu glumele lungi si deloc distractive.

Nu petreceam timpul vacantei numai la el si la stramatusa mea ( el fiind insurat cu sora bunicii), ci si la o  matusa care locuia in apropiere. Imi placea sa stau la stramatusa Lila, doar pentru un motiv: avea multe dulciuri ascunse. Fiind mai avara, i-am prins felul, gasind mereu ciocolatele inghesuite in colturi secrete. Inca traieste (el a murit demult) in acelasi apartament si cica nu mai este asa de zgircita.

Jucam sotronul, sau saream coarda cu bucurestenii de virsta mea, faceam cumparaturi la magazinul Unirea sau Cocor, dadeam la o parte graiul moldovenesc, (lucru care-i enerva pe cei de acasa, cind reveneam din vacanta din capitala) si eram cu ochii dupa un baiat. El  avea 14 ani si locuia doar cu mama lui. Ne cunoscusem cu o vara in urma. Eu  aveam 12 ani si ma simteam citadina.

Diminetile, auzeam o tiganca cocosata, care cara un sac in spinare, strigind puternic: sticleee goaaleee!  Rasuna cartierul in vocea ei apriga.

De la magazinul Unirea, mi-am cumparat o jacheta cu un om de zapada cusut pe spate. Aveam destule cosuri in jurul nasului si-n mijlocul barbiei,  dar eram moderna si doream sa nu trec neobservata de baiatul la care ma gindeam pe furis. Eram in stare sa merg cu spatele, doar ca sa-mi depisteze omul de zapada, asa de mult iubeam jacheta aia. Eu stateam la parter. In fata ferestrei mele, existau niste gratii din fier, cu niste cercuri suficient de largi, sa-mi bag cu grija  capul mic intre ele, dar îndeajuns de înguste, sa nu intre hotii.

Ascultam muzica la magnetofon, mincam cu lacomie toate caramelele care-mi ieseau in cale, ma leganam, (leganatul a fost refugiul meu, alinarea mea, pina tirziu, in viata de adult, dar asta este un secret pe care-l tin  doar pentru mine)  scriam scrisori de chicoteala si stateam la pinda dupa zabrele.

Intr-o zi, eram asa de pornita sa-i vorbesc acelui baiat, incit mi-am fortat capul intre gratiile din fier, sa verific daca se afla la scara blocului, unde obisnuia sa se adune cu alti camarazi ai lui. Ce bucurie! Era acolo si... capul meu rotund ramasese blocat intre gratiile brute. Stîngăcia m-a caracterizat dintotdeauna, asa ca nu am mai stiut manevra exacta cu care  mi-l bagasem in cercul ingust. Ma aflam intr-o pozitie incomoda si intepenita si speram sa ma eliberez cit mai repede din strînsoarea fierului, fara sa fiu vazuta. Dar, spre stupoarea mea, m-a vazut! Cred ca 12 ani a fost virsta la care am experimentat pentru prima oara sentimentul de stînjeneală.
Dar ce grozavie traiam! Vacantele bucurestene erau cele care-mi umpleau copilaria...

Cam cu o saptamina inainte de 15 septembrie, ma intorceam in orasul natal, cu o gama noua de cuvinte, ginduri crude, trairi infantile. Toamna isi desfacea cortina, porumbul era matur si  inalt, dealurile erau tacute, librariile se pregateau pentru cumparatorii de rechizite scolare, in timp ce eu zimbeam deja cu gindul  la urmatoarea mea vacanta bucuresteana...

Astazi este vara! Mi-am pus rochie si sandale. Dimineata in metrou ( metroul new yorkin fiind un loc cu tot felul de caractere, fizionomii, preocupari si comportamente) barbatul linga care m-am asezat intimplator, mi-a zis: "have a wonderful day. I love your perfume!" Mi-am zis in gindul meu: "oh, cred ca am inceput bine ziua asta".

Dupa ce barbatul navetist care m-a mirosit, a coborit din vagon, linga mine s-au asezat doua fete care isi etalau afectiunea matinala, una fata de cealalta. Parea ca toata lumea era a lor si numai a lor. Unii citeau, altii ascultau muzica la casti, unii isi butonau ecranele luminoase. Eu ma uitam la barbatul de pe bancheta din fata mea,( intotdeauna mi-au placut barbosii) el se uita intens la cele doua indragostite, asteptind parca sa li se alature.

Tot urmarind atmosfera si expresia din ochii lui, imaginindu-mi scene interzise, (gaaangbaaang) am uitat sa cobor la statia la care aveam nevoie. Metroul fiind expres, nu a mai oprit decit la capatul lumii. Am intirziat la serviciu 30 de minute. Morala: nu-ti folosi imaginatia erotica dis-de-dimineata, in metrou, in drum spre slujba cea de toate zilele. S-ar putea sa dai explicatii sefului.

Este aprilie! Este timpul florilor tinere care-si scot la iveala petalele vesele si ne zîmbesc. Cita viata! Ma gindeam la flori. Pe vremea studentiei, eram si eu o floare. Un baiat ma striga Panseluța. Uneori,  ca alintul sa fie  mai intens, imi zicea Panse.
 
Cînd venea la mine in camin, sa ma scoata la cantina sa mincam la prînz, sau la o plimbare pe linga briza Dîmboviței, ii lasam bilet in usa: "revin in 20 de minute!" Dar, dinadins, ma intorceam seara tirziu. In biletul pe care mi-l lasa in usa, scria: "te-am asteptat pina nu am mai putut... Ma intorc mîine".  
 
Tachinarea  se repeta. Intr-o zi  mi-a spus  clar si raspicat  ca nu sînt o panseluta, ci un vis urît. A mai trecut timpul. Un alt baiat intilnit primavara care, initial, mi-a marturisit ca sint cea mai mare  dragoste a lui, in cele din urma,  mi-a strigat la ureche ca sint  cea mai mare dezamagire din viata lui. Amindoi aveau dreptate! Nu eram  floare, nu eram  dragoste!  Eram  vis urît, eram  dezamagire!   
 
Acum,  nimeni nu ma mai striga pe nume de floare. “Numele” meu  este  Mademoiselle ( colegele de la serviciu ma striga asa), sau Ina New Yorkina.  Si da, imi plac aceste doua apelative. Cui ii pasa de vise urite, sau  deziluzii? Asadar, sa mirosim primavara cu panselutele, cu lacramioarele ei…