Azi dimineata la 5:30 m-am ridicat in cur, m-am uitat pe geam si la 6 alergam in parc, unde eram doar eu, copacii, riul si orasul luminos care veghea la o aruncatura de bat. Iubesc solitudinea. Chiar si-n furnicarul in care traiesc, stiu sa o gasesc. Terenul special pentru alergare este inchis pentru modernizare, asa ca acum imi desfasor ora de alergatura in miezul parcului, pe linga tufisuri si tulpini inalte de copaci. Era intuneric si imi placea cum lasam urme pe zapada proaspat cazuta din ceruri si care stralucea ca un diamant. Uitindu-ma la urmele adidasilor mei, ma gindeam ca traiesc pe picior mic, dar mi-am vazut de drumul inzapezit, fara sa-mi pese. Alergam si eram fericita. Deodata, am observat un vizitator printre copaci. Arata ca Brancusi, avea o barba alba, bogata, imbracat in negru si avea un mers sprinten. Cind alerg pe intuneric bezna, sint vigilenta, ma uit mereu in jur sa ma asigur ca nu se apropie vreo primejdie, imi imaginez scenarii periculoase in care sint atacata si cum pun la pamint atacatorul masculin, bagindu-i cheia de la casa in ochi si tragindu-i un sut in testicule, asa cum am invatat din filme. Dupa care, imi vad fericita de ora de alergare, drogul meu pentru care fac crima de om. Tulburata de aparitia strainului cu barba alba, am marit viteza picioarelor. Ma gindeam ca un mosnegut nu poate prinde o atleta. Cu toate astea, intunericul mistic prin care alergam, ma ducea cu gindul la tot felul de intimplari grave in care as fi putut fi un pion nefericit. Brancusi a inceput si el sa alerge in spatele meu, pe aleea pe care lasasem urme. Nu se abatea din drum si nu incetinea. Dimpotriva. Surprinsa si usor speriata, am luat-o la fuga, aproape fara sa mai ating pamintul. Cu cit alergam mai repede, cu atit mi se parea ca nu mai ajung la un capat. Eram doar noi doi. Parca imi placea. Nu mai intelegeam daca traiam o fantezie sadica sau o frica care-mi dadea placere depravata. Barbatul cu barba alba ma urmarea si eram convinsa ca va pune ... mina pe mine, cum se mai intimpla cu alte fete care alearga noaptea in parc si dispar ca prin mister, dupa care le este gasit in desisul de buruieni, cadavrul plin cu viermi, devenind subiect de stiri. Cu gura deschisa, din care iesea un pufait, m-am uitat in urma sa vad ce se intimpla. Strainul meu din noapte disparuse de pe carare, alerga disperat dupa catelul lui pe care, se pare, il pierduse. Regasirea lor arata emotionanta, le-am putut vedea imbratisarea printre buchetele mari de tufisuri. Palpitatia placuta, provocata de gindul ca eram fugarita de Brancusi, in parcul de linga casa, s-a stins incet, incet...