Blog Classic Style

De-a lungul vietii mele, am cunoscut si viata in care nu se intimpla nimic. Ea a tinut trei ani.  Aceasta viata mi-am trait-o in cartierul Brooklyn, intr-o casa, parca ironic varuita  in culoarea roz. Si totusi, in acel nimic ce amarnic ma invaluia, inima imi vibra  si se zvircolea. Iubeam lacom si-n zadar un barbat cu nume de împarat, scund, brunet si crăcănat. Eu locuiam in Brooklyn, el la Bucuresti.  De dorul lui, nu mai mincam,  nu mai dormeam. Ma transformasem intr-o rîma ravasita, lipicioasa si lucioasa, care se tîrîia mereu catre aceeasi directie: a lui! Eram femeia la 30 de ani si, ca orice pamintean, prima dragoste si prima deziluzie eu cunosteam. Zilele alunecau, trairile mele se agravau si ridurile apareau. Primaverile se duceau, la fel si verile si iernile, iar viata mea doar schiopata. Am stat asa si-am suferit in casa roz, pina-ntr-o zi cind noi doi ne-am regasit.
Si astfel, de amaraciune m-am scuturat si cu voce tare m-am intrebat: cu ce oare el m-a fermecat? In fond, era doar un barbat scund, brunet si crăcănat. Da, in gura mare marturisesc, am trait si viata in care nu se intimpla nimic.

Fiind inconjurata de oameni din toate cotloanele planetei, am dezvoltat o oarecare curiozitate pentru fizionomiile umane. Astfel, analizind cind pe unul, cind pe altul, am ajuns la concluzia ca natura a fost zgircita si nedreapta cu multi dintre ei. Unii oameni sint de-a dreptul hidosi, ingreunati cu urmatoarele caracteristici fizice: ochi bulbucati ca niste castane, nari largi si paroase, obraji asimetrici, sprincene goale, buze umflate ca niste perne, urechi lungi ca niste trompe, frunte lata pina-n virful capului, git ori prea gros si indesat ca un butuc, ori prea subtire si lung cit un furtun. Cind e vorba de corpul uman, partea care imi displace cel mai mult este buricul. Ce bine ca acesta nu este la iveala, ci sta pitit sub haine cea mai mare parte a timpului. Gasesc buricul ca fiind ceva dezagreabil. Un fel de pitic batrin cu zgârciuri, care, se stie, nespalat incepe sa puta.

Imi place sa stau ghemuita in poala dragostei! Iau forma unui puf moale, usor si transparent. Cel mai bine-mi este cind ma imprastii in zeci de particule pufoase, cuprinse intr-un zbor lin si armonios ca un cintec de vioara.
Ma intreb, oare cum ar fi daca sinii mei ar avea nări? In locul celor doua boabe de cafea numite sfircuri, sa aiba doua gropite adincite si rotunde. Stiu! Sinii mei ar simti mai concentrat  mirosul celor doua fâșii carnoase, care alcatuiesc acea gura primitoare, gura lui. Oare cum ar fi daca gura mea ar avea urechi? Stiu! Ea ar auzi mai limpede sunetul sarutului din partea gurii lui.
Mi-a luat  mult timp pina sa invat si sa pricep dragostea, aceasta domnisoara  sprintena si fugara, dupa care tinjesc si animalele. Pentru mine dragostea este ca un manunchi de involburari si desfatari. Este ca o plimbare prin vazduhuri, ca un miez crocant de nuca verde.
Pentru mine dragostea este ca doi obraji insoriti de primavara, ca un barbat vesel cu bratele puternice. Pentru mine dragostea este ca o limba infometata, ca o dumbrava cu orhidee, ca un gindac fandosit cu mustati de  matase.
Pentru mine dragostea este ca un personaj pretentios si imprevizibil. Ea se poate instala neasteptat intre un barbat si o femeie, intre  doi barbati, sau intre doua femei. Eu am ales-o  pe cea cu un barbat. Este  singura pe care am cunoscut-o si care stiu ca mi se potriveste.  Este adevarat, se poate trai si fara ea. Dar EA, dragostea, aceasta stare de neastimpar ar trebui sa existe in viata fiecaruia. Nu am nici o indoiala! Imi place sa stau ghemuita in poala dragostei!

Intr-un tinut cu oameni gospodari, isi ducea zilele pustii o femeie inalta si umbroasa, in parul careia se adaposteau paduchi. In fiecare zi purta aceeasi fusta de sub care, cu oboseala priveau doua picioare lungi si subtiri ca de lacusta, incarcate cu varice mov, iar pletele rare si brunete, pline cu paduchi, i se unduiau statornic pe spatele firav.

O urmaream de fiecare data cind se ducea la pravalia din coltul strazii sa-si cumpere piine si tigari. Nu o vazusem niciodata sa-si foloseasca gura pentru a zimbi. Avea un mers schimonosit si privirea coborita, fara sa salute sau sa stea de vorba cu vreun apropiat. Era demult inchisa in lumea ei nedeslusita si obscura, o lume  care, cu ani in urma, (oamenii vorbeau), se anunta plina de suspine vesele si bucurii. Voiam sa aflu cit mai multe, voiam sa aflu povestea vietii ei. Si drama ei secreta! Voiam sa stiu cine statea dosit sub caracterul acelui chip plin de mister nefericit.

Si, dupa multe iscodeli in stinga si in dreapta, am descoperit  motivul indelungatei ei tristeti. Sarmana! In tineretea ei prea frageda, iubise mult prea mult  un barbat meschin cu inima scurta, caruia i se daduse toata. Era tinara, curata, cu parul mirosind a flori, zimbindu-i vietii cu gura larg deschisa si cu ochii luminosi. Iubea! Dar vai, ea nu era iubita! Avea sa afle asta intr-o zi, mult prea tirziu, cind, dragostea refuzata si neimpartasita ii mutilase frumusetea si-i schingiuise simturile vii. In ziua neagra in care a fost parasita, ea, pe dinauntru, a incetat sa mai traiasca. Se transformase intr-o fiinta intunecata, se izolase in propria nenorocire si isi pierduse mintile. Femeia tinara, curata si cu parul ce cindva ii mirosea a flori, era acum numai o umbra aplecata, era  femeia cu paduchi...

O sa fiu trista cind imi vor imbatrini genunchii, pentru ca nu vor mai fi asa de zdraveni sa ma ajute sa ma cațăr in ciresul amar din dealul verde. Nu stiu cum as fi fost daca m-as fi nascut linga un ocean, dar imi place ca am radacini deluroase, ca m-am nascut in mijlocul padurilor si vailor. Cred ca ele mi-au dat vitalitate si forta si m-au invatat cum sa ma hranesc cu aerul din dimineti si cu iarba rece.
Nu tinjesc dupa tineretea de la 20 de ani, ci, ma regasesc adesea suferind ca nu mai sint copil. Nu am avut o copilarie radioasa, dar am avut momentele mele de copilarie, pe care, tare as vrea sa le am din nou si sa le retraiesc a doua, sau a treia oara…
Din cind in cind, pling dupa timpul alert si egoist care s-a rotit prea repede si ma amagesc cu imagini de demult, care reusesc doar temporar sa-mi potoleasca starea si dorinta de a fi din nou copil. Imi amintesc: strada denivelata pe care alergam dintr-un capat intr-altul, mirosul de leustean si zambile, zborul carabusilor, melodia greierilor din serile cu arsita, silueta scunda si chircita a bunicii, pe care nu am strigat-o niciodata bunica, ci mama, vocea apriga, dar generoasa a bunicului, pe care nu l-am strigat niciodata bunic, ci tata.
Imi amintesc si umblatura printre tulpinile de porumb, pe care, uneori, in joaca il mincam crud si urzicile ascutite pe care paseam strimb si care imi dadeau basici rosii si umflate, usturindu-mi pielea alba.
Imi amintesc cum imi juleam genunchii fragezi, de scara care ma ducea in podul casei, unde, curioasa, urmaream in fîn jocul urechelnitelor. Ce creaturi roscate si subtiri, acele urechelnite! Iubeam natura, vietatile din ea, cerul si pamintul. Fiind un copil pribeag si solitar, ei erau partenerii mei de joaca.
Dar cel mai bine-mi amintesc momentul musuroaielor de furnici. Nu stiu daca eram geloasa pe armonia din culcusul lor, sau daca eram satula sa fiu mereu copilul matur si ascultator, dar, de cite ori imi iesea in cale un musuroi rotund si plin cu furnici zvelte, un impuls de rebeliune si razvratire ma cuprindea si, astfel, le calcam casa in picioare, sa le tulbur linistea si traiul.
Furnicile mele nefericite si disperate se izbeau si tamponau unele de altele, devastate ca o talpa de copil hoinar le-a ruinat viata armonioasa. Priveam de sus spectacolul amaraciunii lor si, constienta de actul meu mârșav, simteam un aer trist si de regret cum incepea sa ma apese. Dar, cum era de asteptat, căința mea venea mult prea tirziu. Eu ramineam in continuare copilul fara visuri, iar musuroiul, cindva vesel, era acum doar o bucata goala de pamint.
Pe dealul din copilaria mea traia un cires tinar si robust, in care adesea ma suiam si-i stateam pe crengi, indelung privind orasul ce zacea in vale. Era un fel de loc secret, parca dinadins crescut acolo, doar pentru a te indemna sa visezi si sa țesi dorinte care mai de care.
Dar eu, simtindu-ma adesea copilul nimanui, ( si, pe undeva, de fapt eram) nu indrazneam sa cer in vis, sau sa impletesc dorinte, pentru ca… va amintiti? Eram un copil care avea doar citeva momente de copilarie, eram copilul fara visuri…

Cindva am iubit orasul Bucuresti! I-am iubit: strazile pietruite, inguste si visatoare, covrigii de pe batrinul Lipscani, anticariatele de la Universitate, parcul cu nume de barbat misterios-Cismigiu-, firele de praf ale strazilor din timpul verii, care mi se asezau elegant si uniform  pe sandalele din plastic, Gara de Nord cu trenurile ei romantice, plimbarile nelinistite de tineretea cruda, de pe malul Dâmbovitei, tramvaiele galagioase, dar sigure pe ele, cladirile cocosate de ani multi, magazinul Unirea de unde imi cumparam pantaloni moderni, cinematograful Patria unde ma duceam sa vad filme americane, campusul studentesc  -Regie -care m-a gazduit 4 ani, bulevardul Magheru unde ma duceam la cofetarie  sa-mi iau prajitura preferata, Gradina Botanica unde imi placea sa ratacesc printre copaci, mansarda nostalgica de la fereastra careia visam cu pofta si cu ochii larg deschisi, salile de teatru unde imi placea sa admir nu numai interpretii de pe scena, dar si privitorii boemi. Am iubit serile bucurestene infasurate in parfum de tei…  E adevarat, cindva  am iubit orasul Bucuresti!  A fost prima  dragoste…dragostea mea de altadata.

Imi amintesc de mine! Aveam 8 ani. Eram un copil slabanog, timid, mai singuratic decit un lup si-mi placea sa ascult melodia "Chiquitita" a lui ABBA. Eram crescuta de bunici si locuiam cu ei la o casa cu gradina, asezata linga doua lumi mohorite: un orfelinat si o scoala de copii cu deficiențe mintale. In oras, era cunoscuta sub numele de -scoala de debili-.

Erau seri cind ma furisam in curtea orfelinatului si pindeam pe geam orfanii tristi. Unii se jucau, se leganau, sau stateau cuminti in coltul lor ingust, iar altii erau trasi de perciuni si palmuiti de educatoarele prost coafate si strident machiate. Intrasem de citeva ori in cladirea in care traiau acei copii ai nimanui. Aerul de acolo era imbicsit si tare. Mirosea a copilarie goala. Acele chipuri infantile, neputincioase si nevinovate isi duceau zilele lungi catre un viitor care nu le zimbea nici macar amar. Cred ca am inteles de pe atunci cum unii oameni se nasc intr-o nimicnicie, fara un orizont si fara o sansa. Se nasc si apoi mor fara sa traiasca, sau fara sa cunoasca viata asa cum ar trebui sa fie pentru fiecare dintre noi: lina, usoara, buna.

Cucerisem un baiat pe nume Gabi, mai mare decit mine cu citiva ani. Era inalt si slab, cu buze groase a caror misiune parea sa fie doar aceea de a saruta. Era elev la scoala de debili. Nu-mi amintesc detalii despre conditia lui medicala, decit ca avea deficiențe de memorie. Dar imi amintesc ziua in care a alergat dupa mine ca sa ma cuprinda in brate si sa-mi ia sarutul. Talpile mi-au fost mai agere decit ale lui si, astfel, nu a reusit nicicum sa ma atinga. Mai tirziu aveam sa aflu ca ziua in care a incercat sa ma sarute era ultima lui zi petrecuta la scoala de debili. Dupa o anumita perioada, erau trimisi in alt oras, la scoli de ucenicie, sa invete o meserie, sa se instruiasca, pentru a-si gasi un loc in lume si sa se strecoare printre oamenii "normali". Unii reuseau sa-si depaseasca conditia umila, altii ramineau pentru totdeauna oamenii strazii.

Timpul s-a dus si odata cu el si copilaria mea! Aveam 16 ani, cind cineva fara ținere de minte ma astepta in fata casei. Era baiatul de la scoala de debili. Se intorsese in oras sa ma revada si sa-si recapete sarutul lui pierdut, sarutul din copilarie...