Imi amintesc de mine! Aveam 8 ani. Eram un copil slabanog, timid, mai singuratic decit un lup si-mi placea sa ascult melodia "Chiquitita" a lui ABBA. Eram crescuta de bunici si locuiam cu ei la o casa cu gradina, asezata linga doua lumi mohorite: un orfelinat si o scoala de copii cu deficiențe mintale. In oras, era cunoscuta sub numele de -scoala de debili-.

Erau seri cind ma furisam in curtea orfelinatului si pindeam pe geam orfanii tristi. Unii se jucau, se leganau, sau stateau cuminti in coltul lor ingust, iar altii erau trasi de perciuni si palmuiti de educatoarele prost coafate si strident machiate. Intrasem de citeva ori in cladirea in care traiau acei copii ai nimanui. Aerul de acolo era imbicsit si tare. Mirosea a copilarie goala. Acele chipuri infantile, neputincioase si nevinovate isi duceau zilele lungi catre un viitor care nu le zimbea nici macar amar. Cred ca am inteles de pe atunci cum unii oameni se nasc intr-o nimicnicie, fara un orizont si fara o sansa. Se nasc si apoi mor fara sa traiasca, sau fara sa cunoasca viata asa cum ar trebui sa fie pentru fiecare dintre noi: lina, usoara, buna.

Cucerisem un baiat pe nume Gabi, mai mare decit mine cu citiva ani. Era inalt si slab, cu buze groase a caror misiune parea sa fie doar aceea de a saruta. Era elev la scoala de debili. Nu-mi amintesc detalii despre conditia lui medicala, decit ca avea deficiențe de memorie. Dar imi amintesc ziua in care a alergat dupa mine ca sa ma cuprinda in brate si sa-mi ia sarutul. Talpile mi-au fost mai agere decit ale lui si, astfel, nu a reusit nicicum sa ma atinga. Mai tirziu aveam sa aflu ca ziua in care a incercat sa ma sarute era ultima lui zi petrecuta la scoala de debili. Dupa o anumita perioada, erau trimisi in alt oras, la scoli de ucenicie, sa invete o meserie, sa se instruiasca, pentru a-si gasi un loc in lume si sa se strecoare printre oamenii "normali". Unii reuseau sa-si depaseasca conditia umila, altii ramineau pentru totdeauna oamenii strazii.

Timpul s-a dus si odata cu el si copilaria mea! Aveam 16 ani, cind cineva fara ținere de minte ma astepta in fata casei. Era baiatul de la scoala de debili. Se intorsese in oras sa ma revada si sa-si recapete sarutul lui pierdut, sarutul din copilarie...