Intr-un tinut cu oameni gospodari, isi ducea zilele pustii o femeie inalta si umbroasa, in parul careia se adaposteau paduchi. In fiecare zi purta aceeasi fusta de sub care, cu oboseala priveau doua picioare lungi si subtiri ca de lacusta, incarcate cu varice mov, iar pletele rare si brunete, pline cu paduchi, i se unduiau statornic pe spatele firav.

O urmaream de fiecare data cind se ducea la pravalia din coltul strazii sa-si cumpere piine si tigari. Nu o vazusem niciodata sa-si foloseasca gura pentru a zimbi. Avea un mers schimonosit si privirea coborita, fara sa salute sau sa stea de vorba cu vreun apropiat. Era demult inchisa in lumea ei nedeslusita si obscura, o lume  care, cu ani in urma, (oamenii vorbeau), se anunta plina de suspine vesele si bucurii. Voiam sa aflu cit mai multe, voiam sa aflu povestea vietii ei. Si drama ei secreta! Voiam sa stiu cine statea dosit sub caracterul acelui chip plin de mister nefericit.

Si, dupa multe iscodeli in stinga si in dreapta, am descoperit  motivul indelungatei ei tristeti. Sarmana! In tineretea ei prea frageda, iubise mult prea mult  un barbat meschin cu inima scurta, caruia i se daduse toata. Era tinara, curata, cu parul mirosind a flori, zimbindu-i vietii cu gura larg deschisa si cu ochii luminosi. Iubea! Dar vai, ea nu era iubita! Avea sa afle asta intr-o zi, mult prea tirziu, cind, dragostea refuzata si neimpartasita ii mutilase frumusetea si-i schingiuise simturile vii. In ziua neagra in care a fost parasita, ea, pe dinauntru, a incetat sa mai traiasca. Se transformase intr-o fiinta intunecata, se izolase in propria nenorocire si isi pierduse mintile. Femeia tinara, curata si cu parul ce cindva ii mirosea a flori, era acum numai o umbra aplecata, era  femeia cu paduchi...