O sa fiu trista cind imi vor imbatrini genunchii, pentru ca nu vor mai fi asa de zdraveni sa ma ajute sa ma cațăr in ciresul amar din dealul verde. Nu stiu cum as fi fost daca m-as fi nascut linga un ocean, dar imi place ca am radacini deluroase, ca m-am nascut in mijlocul padurilor si vailor. Cred ca ele mi-au dat vitalitate si forta si m-au invatat cum sa ma hranesc cu aerul din dimineti si cu iarba rece.
Nu tinjesc dupa tineretea de la 20 de ani, ci, ma regasesc adesea suferind ca nu mai sint copil. Nu am avut o copilarie radioasa, dar am avut momentele mele de copilarie, pe care, tare as vrea sa le am din nou si sa le retraiesc a doua, sau a treia oara…
Din cind in cind, pling dupa timpul alert si egoist care s-a rotit prea repede si ma amagesc cu imagini de demult, care reusesc doar temporar sa-mi potoleasca starea si dorinta de a fi din nou copil. Imi amintesc: strada denivelata pe care alergam dintr-un capat intr-altul, mirosul de leustean si zambile, zborul carabusilor, melodia greierilor din serile cu arsita, silueta scunda si chircita a bunicii, pe care nu am strigat-o niciodata bunica, ci mama, vocea apriga, dar generoasa a bunicului, pe care nu l-am strigat niciodata bunic, ci tata.
Imi amintesc si umblatura printre tulpinile de porumb, pe care, uneori, in joaca il mincam crud si urzicile ascutite pe care paseam strimb si care imi dadeau basici rosii si umflate, usturindu-mi pielea alba.
Imi amintesc cum imi juleam genunchii fragezi, de scara care ma ducea in podul casei, unde, curioasa, urmaream in fîn jocul urechelnitelor. Ce creaturi roscate si subtiri, acele urechelnite! Iubeam natura, vietatile din ea, cerul si pamintul. Fiind un copil pribeag si solitar, ei erau partenerii mei de joaca.
Dar cel mai bine-mi amintesc momentul musuroaielor de furnici. Nu stiu daca eram geloasa pe armonia din culcusul lor, sau daca eram satula sa fiu mereu copilul matur si ascultator, dar, de cite ori imi iesea in cale un musuroi rotund si plin cu furnici zvelte, un impuls de rebeliune si razvratire ma cuprindea si, astfel, le calcam casa in picioare, sa le tulbur linistea si traiul.
Furnicile mele nefericite si disperate se izbeau si tamponau unele de altele, devastate ca o talpa de copil hoinar le-a ruinat viata armonioasa. Priveam de sus spectacolul amaraciunii lor si, constienta de actul meu mârșav, simteam un aer trist si de regret cum incepea sa ma apese. Dar, cum era de asteptat, căința mea venea mult prea tirziu. Eu ramineam in continuare copilul fara visuri, iar musuroiul, cindva vesel, era acum doar o bucata goala de pamint.
Pe dealul din copilaria mea traia un cires tinar si robust, in care adesea ma suiam si-i stateam pe crengi, indelung privind orasul ce zacea in vale. Era un fel de loc secret, parca dinadins crescut acolo, doar pentru a te indemna sa visezi si sa țesi dorinte care mai de care.
Dar eu, simtindu-ma adesea copilul nimanui, ( si, pe undeva, de fapt eram) nu indrazneam sa cer in vis, sau sa impletesc dorinte, pentru ca… va amintiti? Eram un copil care avea doar citeva momente de copilarie, eram copilul fara visuri…