Astazi am cunoscut o familie de surdo-muti, alcatuita din trei copii cu virste cuprinse intre 4 si 12 ani. Copiii vorbeau normal, clar, dar au invatat limbajul semnelor pentru a comunica cu cei doi oameni care i-au adus pe lume, oameni care s-au nascut fara sa auda zgomotul vietii, fara sa-si cunoasca timbrul vocii, sau intensitatea ei si care respirau si imprastiau in jur, un soi de dragoste ce iti aducea speranta. Chiar si mezinul cel voinic al familiei fara glas, schita stingaci anumite miscari ale degetelor marunte si abia crescute, in limba muta, pentru a  transmite parintilor care nu-l auzeau, micile lui mesaje, dorinte, capricii.

Ce copii cuviinciosi, veseli, cu o vorbire limpede si deslusita! Desi cu o atitudine usor matura si responsabila pentru virsta lor, erau poznasi, cu pofta de joaca, ca orice copil. In aceasta familie atipica, toti membrii ei erau afectuosi, se imbratisau, isi zimbeau ca si cum, nimic pe lumea asta nu i-ar tulbura. Vorbeau o limba mladioasa, inteleasa doar de ei si asta le era de ajuns. Îi priveam ca pe un spectacol despre bucurie, despre o viata impacata, un spectacol ce nu mai cunoscusem pina atunci, rostind in soapta: ce destin!