Buletinul meu

Buletinul meu

Cindva am fost bucuresteanca.O doamna draguta care lucra in televiziunea romana, m-a ajutat sa-mi fac buletin de Bucuresti, ca sa ma pot angaja, dupa terminarea facultatii. Habar nu aveam incotro sa o apuc. Nu-mi dorisem niciodata sa cresc, sa ma fac mare. Ma descuraja viata  de adult responsabil si voiam sa dau bir cu fugitii din orasul in care nu mai eram fericita, oras pe care nu-l mai gaseam asa prietenos, imediat ce intram intr-o noua etapa din viata. Dar ce scofala mare mi se parea buletinul meu de Bucuresti!

Nu ma descurcam deloc la interviurile pentru slujba, si, adevarul era ca nu stiam sa fac nimic. Aveam 22 de ani si nu muncisem niciodata. Stiam bine limba latina. La asta eram eu buna: la lucruri care nu mai foloseau nimanui! Cu ceva timp inainte, practica pedagogica sustinuta la liceul Mihai Eminescu, a fost un fiasco. Copiii nu au inteles lectia pe care le-am predat-o. Am vorbit prea repede. Pesemne ca voiam sa scap...

Erau zile in care ma duceam la cimitirul Bellu,  sa ma odihnesc pe o banca, sa ma incalzesc sub soarele dintos, sa ma gindesc la stele, dar mai ales sa pun la cale o iesire din cacatul in care intrasem: viata! Mi-era bine printre copacii macabri si mortii fericiti. Gindeam: "Doamne, scapa-ma de povara vietii de om mare. Nu-mi place sa muncesc, nu-mi place sa platesc facturi. Imi place s-o frec!  Imi place sa visez la cai verzi pe pereti, imi place sa fiu libera. Imi vreau copilaria inapoi!" Visul, fantezia, utopia erau escapada mea, hrana mea, ca sa nu innebunesc.

Nu-mi placea competitia, nu voiam un titlu pompos, sau o cariera care sa-mi ia tot timpul pe care il gasesc valoros si pretios. Si evitam interactiunea cu lumea. Mai mult ca orice, imi doream un loc, o stabilitate. Linistea!  In Bucuresti, am apucat sa  lucrez la o revista, ca documentarist, unde am rezistat doua saptamini (ce sef absurd) si citeva luni  (doar 4 ore pe zi) la biblioteca Academiei de Muzica, unde imi placea sa cataloghez partituri muzicale si sa citesc despre vietile compozitorilor. Eram domnisoara bibliotecara si, solitara cum imi este natura, imi placea sa strabat Cismigiul gol, sa ajung la Academie, sa admir studentii (viitori muzicieni) pe care-i ajutam sa-si gaseasca cartile necesare. Era un loc cu  liniste, care mirosea a invatatura si a informatie vie.

Atunci cind nu mai aveam bani pentru biletul de tramvai, visam cu revolta si  lacoma, sa ma mut departe de Romania, convinsa fiind ca locul meu nu mai era acolo si ca nu voi izbuti sa imi gasesc un drum al meu...unul omenesc si civilizat. Imi displacea goana dupa supravietuire si nu voiam sa depind de nimeni. Traiam o contradictie. Ma simteam umilita si mi se parea nefiresc sa  nu am bani de tramvai. Cadeam, uneori, intr-o stare de prostratie si, obosita,  doream ca cineva sa-mi duca grija.

La biblioteca, nu ma deranja ca imi amortea si crestea fundul pe scaun, dar aveam doua colege cucoane care ma oboseau cu flecareala  lor. Una era o domnita ochelarista, la vreo 40 de ani, in asteptarea barbatului care intirzia sa apara in viata ei (am o banuiala ca acum e resemnata, inconjurata de multe prietene paroase, cu 4 picioare si coada , asta, daca nu s-au speriat de ea), iar alta era o doamna laudaroasa care vorbea toata ziulica despre baiatul ei din America. "Hmm, America ati zis? Si ce face baiatul dumneavoastra in America, ma rog? Nu vine in vizita, la biblioteca noastra frumoasa, sa vada unde lucreaza mama lui?"
Flacaul ei voinic nu a venit, dar a venit un altul cu care m-am logodit si am fugit cu drag si de drag, ca-n visul meu nesatios: in New York City! Implinisem 23 de ani...

PS: Comentariile sint inchise la aceasta postare personala, intrucit nu-mi place vorba lungita.Cum s-ar zice, nu-mi place sa discut discutii. Fiecare sa inteleaga ce o vrea! Imi displace  sa-mi explic vorbele, sau actiunile.  Asa sint eu: ca o batrinica batrinoasa care traieste din amintiri.Si, spre deosebire de multi care se pling ca nu au timp de nimic, eu am timp cacalau si-l apreciez. De aici si placerea amintirilor...Am timp pentru recapitularea vechilor procese sufletesti si nu ma dau in vint sa fiu prea ocupata.