Blog Classic Style

La bratul barbatului de care eram indragostita lulea, am umblat in lung si-n lat, in cautarea unei case, undeva intr-un univers rural, unde trotuarele erau inexistente, iar strazile fara viata. Eram hotarita sa renunt la traiul citadin, sa invat sa crosetez, gatesc si sa iubesc cu adevarat, avind grija de zarzavaturile din gradina. Pentru prima oara, ma atragea viata cu specific gospodaresc. De la Ina New Yorkina, ajunsesem Ina Gospodina. Iubitul meu nazdravan muncea cu spor, iar seara venea voios acasa cu portofelul greu, adevarata fericire! Cu minecile suflecate ma lua cu asalt in bratele lui paroase-viguroase, cuprinzindu-mi talia, sarutindu-ma turbat, praf si pulbere ma facea, ca un priceput acrobat.

Ciufulita de noua viata norocoasa ce daduse peste mine, in fiecare zi ma ocupam de curte si gradina. Am invatat sa pun rasaduri, sa plantez un visin, sa culeg urzici. Si intr-o zi, m-am afundat in spatele gradinii, incercind s-o curat de buruienile uriase, sa o infrumusetez, sa-i dau valoare. Cind in genunchi, cind in patru labe, echipata cu manusi din plastic, ma tîrîiam pe pamintul singuratic, dornica sa-l miros, sa-i aflu vraja. Voiam sa ma asigur ca traiam pe-un sol fertil. 
Si cu cit inaintam, cu atit parca intilneam o salbatica necunoscuta. Dupa citeva secunde de dezmeticire, cu stupoare realizam ca ma aflam calare pe-un mormint. O cruce scurta, putreda la stinga, doua mai la dreapta, mi-era clar, in propria-mi gradina, eram inconjurata de trei morminte parasite...

Invitată la o șezătoare elitistă din orășelul New York, m-am aranjat și primenit, să mă asigur că nu fac gafe. Mereu m-au speriat adunările sociale care lasă în aer parfumuri scumpe și snobisme șlefuite.

Știu bine când să tac, dar dacă beau formal un păhărel, mă ia gura pe dinainte, prind curaj și mă duc pe arătura, așa că mai bine stau pe teritoriu sigur și beau un cico proaspăt cu gust de murătură.

Am ales o rochiță strâmtă, cu cea mai adâncă scobitură. Șlițul lung este stilul meu. Încorsetată și proptită pe un scaun moale, așteptam să înceapă seara literară-muzicală, pregătită să aplaud talentul interpreților. Lingă mine s-a așezat un bărbat matur la vreo 70 de ani, purtând un baston și un plasture negru pe un ochi, în timp ce cu ochiul rămas liber, urmărea fiecare decolteu din incăperea cu fumuri nobile. Era clar că-și imagina ciomagul în care se sprijinea, pe fiecare bucă ce-i trecea prin fața singurului ochi pe care-l mai avea. Era un bătrân neliniștit și, ca orice neliniștit, oh, neliniște, strașnic sentiment, mai voia măcar o dată să se simtă dorit și de dragoste-ncolțit. Începusem să mă foiesc, ușor nerăbdătoare, plictisită, când bărbatul cu un singur ochi, politicos, incepe să-mi vorbească. Cu o maslină-n gură și cu un evantai imaginar făcindu-mi aer, îl ascultam gândindu-mă în altă parte, pe bărbatul galant care-mi făcea curte, punând parcă la cale o intrigă aparte. Aveam să aflu că era un văduv deloc îndurerat, locuia pe bulevardul Madison, fiind un fericit pensionar manierat. Chior de un ochi, cu un picior în groapă și cu o mână cercetându-mi crăpătura rochiei de catifea, bărbatul dornic de un rendez-vous, mi-a dezvăluit că este atras de puștoaicele de 45 de ani, invitându-mă a doua zi la o boemă cafenea.

Azi dimineata la 5:30 m-am ridicat in cur, m-am uitat pe geam si la 6 alergam in parc, unde eram doar eu, copacii, riul si orasul luminos care veghea la o aruncatura de bat. Iubesc solitudinea. Chiar si-n furnicarul in care traiesc, stiu sa o gasesc. Terenul special pentru alergare este inchis pentru modernizare, asa ca acum imi desfasor ora de alergatura in miezul parcului, pe linga tufisuri si tulpini inalte de copaci. Era intuneric si imi placea cum lasam urme pe zapada proaspat cazuta din ceruri si care stralucea ca un diamant. Uitindu-ma la urmele adidasilor mei, ma gindeam ca traiesc pe picior mic, dar mi-am vazut de drumul inzapezit, fara sa-mi pese. Alergam si eram fericita. Deodata, am observat un vizitator printre copaci. Arata ca Brancusi, avea o barba alba, bogata, imbracat in negru si avea un mers sprinten. Cind alerg pe intuneric bezna, sint vigilenta, ma uit mereu in jur sa ma asigur ca nu se apropie vreo primejdie, imi imaginez scenarii periculoase in care sint atacata si cum pun la pamint atacatorul masculin, bagindu-i cheia de la casa in ochi si tragindu-i un sut in testicule, asa cum am invatat din filme. Dupa care, imi vad fericita de ora de alergare, drogul meu pentru care fac crima de om. Tulburata de aparitia strainului cu barba alba, am marit viteza picioarelor. Ma gindeam ca un mosnegut nu poate prinde o atleta. Cu toate astea, intunericul mistic prin care alergam, ma ducea cu gindul la tot felul de intimplari grave in care as fi putut fi un pion nefericit. Brancusi a inceput si el sa alerge in spatele meu, pe aleea pe care lasasem urme. Nu se abatea din drum si nu incetinea. Dimpotriva. Surprinsa si usor speriata, am luat-o la fuga, aproape fara sa mai ating pamintul. Cu cit alergam mai repede, cu atit mi se parea ca nu mai ajung la un capat. Eram doar noi doi. Parca imi placea. Nu mai intelegeam daca traiam o fantezie sadica sau o frica care-mi dadea placere depravata. Barbatul cu barba alba ma urmarea si eram convinsa ca va pune ... mina pe mine, cum se mai intimpla cu alte fete care alearga noaptea in parc si dispar ca prin mister, dupa care le este gasit in desisul de buruieni, cadavrul plin cu viermi, devenind subiect de stiri. Cu gura deschisa, din care iesea un pufait, m-am uitat in urma sa vad ce se intimpla. Strainul meu din noapte disparuse de pe carare, alerga disperat dupa catelul lui pe care, se pare, il pierduse. Regasirea lor arata emotionanta, le-am putut vedea imbratisarea printre buchetele mari de tufisuri. Palpitatia placuta, provocata de gindul ca eram fugarita de Brancusi, in parcul de linga casa, s-a stins incet, incet...

Oooh, Mexic! Ce plăcere și ce suferință! Fiindcă nu suport să mă ung cu alifii și creme, eram ironică cu simandicoșii pe care-i vedeam cum se frecau cu toate uleiurile, pentru a se apăra de clima tropicală. Eu, pe de altă parte, crispată și vineție din cauza iernii, strigam soarelui: "hai soare bărbatos, vino de mă ia, dezmorțește-mi simturile și topește-mi gindurile rigide! Săruta-mi pielea, fă-o creolă și mătăsoasă!" M-am aruncat la el iresponsabilă, goală, veselă, dar, ca un nemernic ingrat, menit parcă sa ademenească, m-a fript pe toate părtile, inclusiv pe urechi și laba piciorului. De unde atîta mătase și săruturi? Ce am mai suferit! Dacă ma atingeai, săream ca arsă, așa cum și eram, de fapt și de drept. Nu voiam nici o șoaptă la ureche, nici un puf sa mă atingă. Niciodată nu am indurat asa usturime, deși am mai hoinarit sub un astfel de soare aprig. Ca o pirlită lipicioasă, ajunsesem să caut disperată o bucată de racoare. "Unde este umbrișul pe această insulă a muierilor? Dar un pic de zapada aveți aici? Por favor!" Ardeam si deliram!

Am mers desculta, schioapa, gheboasa din cauza frisoanelor,  ciupita de tintari ( hola, Zika) si de furnici. Iguanele voinice si cu gusa,  apareau din orice colt, ca o surpriza. Erau tacute si inofensive. De crocodilii cu falcile dintate, m-am descurcat sa ma feresc. Pasarile cintarete  mi-au cintat la balcon cele mai frumoase serenade, iar pe timp de seara, vintul racoros si fraged  mi-a pansat  pielea arsa, incercind sa o aline. Ca un balsam! Insula Femeilor este indepartata si tainica, iar pe timp de furtuna, se transforma intr-o fioroasa. Pazea!

In New York,  in cei aproape 20 de ani, nu am avut legaturi, sau interactiuni directe cu mexicanii. I-am cunoscut, asadar,  pentru prima oara la ei acasa. Au fost blinzi, primitori, pasnici si mi-au dovedit ca nu e nevoie de mare lucru in viata asta cacacioasa, ca sa-ti fie bine si sa porti zimbetul cu tine.
Mincarea lor a fost bucuria mea cea de toate zilele petrecute printre ei. Cind mincam, uitam de basica apoasa dintre cele doua degete de la piciorul sting.
Mexic pentru mine inseamna culori fericite, simplitate, aventura, dulce de leche,  muzica, modestie, bogatie, vraja si...usturime.

Durerea si placerea sint, totusi, un amestec  ce mi-a placut dintotdeauna. Dar, lasind la o parte zorzoanele metaforice, ca turist in Mexic esti pe cont propriu, ca atare, un pic de alerta este binevenita. Asta ca sa nu ramii fara portofel,  sau valiza, cum au patit unii aiuriti. Cum altfel sa traiesti isprava  mexicana, in toata splendoarea ei, daca nu cu palpitatii si emotii?
Si  nu am zarit nici un om nebun  care sa gesticuleze nevrotic,  sau sa  vorbeasca singur pe strada, cum sint obisnuita. Iar ciudatul agitat  care facea innebunit flotari in mijlocul strazii din Cancun, sigur era un turist din New York City. Yepaaaa!!!

Ieri am cunoscut un barbat schiop.
S-a nascut cu un picior mai lung si unul mai scurt. De cite ori isi cumpara pantaloni, trebuie sa-si scurteze materialul la piciorul care nu a vrut sa creasca. Pentru ca e scump sa mearga de fiecare data la croitor, a invatat sa si-l scurteze si sa si-l coase singur.

Nu a alergat niciodata, dar poate sa mearga foarte repede, atunci cind trebuie sa tina pasul cu cineva care are picioarele egale. Femeia si copilul lui nu isi incetinesc pasii pentru el, pentru ca poate sa-i prinda din urma. Nu vrea sa fie compatimit. Dintotdeauna a vazut lumea intr-un ritm diferit, sarind de pe un picior pe celalalt. Mersul lui special, imperfect este ca un dans, un dans saltat: sus-jos, sus-jos, sus-jos...

Mereu mi-a placut sa-mi petrec verile in New York! Zilele sint mai lungi si, in felul asta, ma pot bucura mai pe-ndelete de verva lui. Chiar daca este galagios, cum il spurca gurile rele, nu-mi pasa ca, la un moment dat, voi asurzi. Astazi am strabatut o dupa-amiaza agreabila si obisnuita de vara. Fiindu-mi foarte foame, in drum spre casa, am intrat intr-un local francez, sa-mi comand cea mai mare farfurie cu mincare.
Ambianta era placuta si primitoare, desi modul in care erau asezate mesele, nu era pe placul meu: erau prea aproape unele de altele, auzind cu usurinta discutiile care se purtau la masa alaturata.

Am nimerit intre doi barbati si doua femei. In timp ce molfaiam, prefacindu-ma ca imi vad de farfuria mea, cu urechea stinga trageam la  dialogul dintre cei doi barbati, iar cu urechea dreapta receptionam convorbirea celor doua Cosinzene new yorkine. Cu gura plina, le pindeam dialogul personal, in timp ce inghiteam cu placere, bucatile de mincare, puternic mestecate. Mi-era bine!

Barbatii discutau pasionati despre bani, investitii, viitorul bancilor, cariera in domeniul financiar, femeile erau pornite pe subiectul nemuritor: amor, legaturi lirice, viclenie. Una dintre ele parea ca a fost abandonata de aproapele ei, astfel ca, partenera de dialog o incuraja, vizibil detasata: "stiu ca e greu ca naiba, draga mea, dar nimeni nu va muri din asta. Vei vedea! Rabdare si lucrurile se vor clarifica".  In timp ce lingeam farfuria, suparata ca s-a golit, gindeam: Ce cliché si la pizda asta! Ce indemn banalizat!

Desigur, nici macar cele mai de baza ingrediente, banii, amorul, puterea,  nu garanteaza tihna sau implinirea suprema...Dar citi invatati in de-ale existentei umane, nu si-au obosit gurile si mintile saltarete, incercind sa explice fericirea si calea catre ea...

M-am ridicat satula de la masa si,  plictisita de povestile celor patru straini, mi-am strecurat fundul printre mese sa-mi fac loc sa ies din localul francez care m-a hranit. Indata ajunsa sub soarele generos, m-am pornit voioasa, printre zgîrie-nori, pe cararea care sa ma duca acasa. Miine va incepe o alta zi, cu aceeasi poveste, undeva, cindva, in viata cuiva...

Intr-o noapte foarte calma ce gazduia cea mai prietenoasa luna, undeva intr-o padure, un ciine rebel a speriat un grup de vreo zece oi care, imbulzindu-se de spaima, au reusit sa evadeze din vizuina amenajata cu grija de stapinul lor. Ciobanul zguduit de nenorocire, a alergat dupa ele, incercind sa le opreasca, sa le linisteasca si sa le indrume inapoi spre salas. Mioarele, tinerele infricosate erau singura lui bogatie. Intunericul si spaima ii ingreunau fuga dupa rumegatoarele lui frumoase cu blana aurita. Luna isi strimbase zimbetul, stelele se ascunsesera, noaptea se umpluse cu vocile triste ale mioritelor si strigatul gros al ciobanului. Ce haos, ce disperare!

Au alergat prin intunericul dens, urmindu-se in nestire una pe cealalta si, tamponindu-se, au ajuns la marginea unei prapastii. Prima oaie s-a uitat in jos, analizind golul funest ce i se intindea in fata ochilor si, increzatoare, a sarit. La fel a doua, a treia...Toate au urmat-o pe prima. Fix ca oile. Buluc! Behehe. In noaptea aceea, ciobanul  isi pierduse mintile. Era ciobanul fara oi, era sarac! In ochii lui, ciinele era singurul vinovat. Si-a pregatit pusca si, fara mila, l-a impuscat.

***Este o scena dintr-un film vazut din intimplare, scena care mi-a placut mult si care a pus in imagini vorba spusa de noi, pamintenii, cu tonalitate ironica: "ca oile!" Scena  m-a dus cu gindul nu doar la neghiobia oilor si la personalitatea care le lipseste, ci si la acei oameni (multi, foarte multi) care urmeaza multimea (turma) doar pentru ca... asa le dicteaza ea. Behehe.